E cerul meu si ma mangaie cu ceata cand sunt trista.Vad zilnic norisori roz-portocalii si cer albastru-senin.E de ajuns sa il privesc cand se uita la mine cu albastru si ma linistesc, inchid ochii si ii zambesc.Ii place asa mult zambetul meu incat seara imi daruieste apusuri timide si scaldate in lumini difuze si ascunse dupa blocuri sau dupa copacii din zare.Ma insoteste oriunde, ne vedem oricand, iar cand nu vreau sa nu il privesc ma ascund sub patura, trag jaluzelele si nu ma cauta pentru ca stie ca nu sunt pentru el atunci.Nu ne plictisim niciodata pentru ca nu voi sti niciodata ce imi va arata maine si cat de imbujorat ii va fi apusul.Mi-ar place ca uneori sa imi arate rasaritul la capatul patului meu, pentru ca nu prea stiu sa il privesc pe cer.Mi l-a aratat o singura data muntele si daca inchid ochii il mai vad si acum…macar in spatele pleoapelor sa am un rasarit daca nu il am la capatul patului.Poate cand mai cresc am sa stiu sa il vad pe cer…trebuie doar sa am rabdare.Astept sa ma invete cineva sa il vad si sa ma urce in trenul spre rasarit….poate il vad