suntem aici astazi, dar maine? maine am sa va mai pot privi cu aceiasi ochi
plini de licariri de viata? e prea greu sa vezi viata cum se stinge pe langa
tine si sa spui “a fost” desi ieri v-ati strans in brate.e mult mai greu sa iti
infrangi durerea si sa iti muti privirea de la lacrimile batrane din urma
strangerii in brate care au fost incununate de vorbele pline de sensuri:
“e muuult pana la toamna” finalizate cu un oftat prelung si o privire fixa pentru
a putea tine minte imaginea.vorbele nu mai au sens in clipele astea si cu o
strangere in brate spui enorm.mi-e frica de sentimentul de ratacire eterna.acum
stiu ca pot oricand sa il vad…dar nu vreau sa dau nas in nas cu momentul in
care as putea spune:”dar daca…”
prea multe noduri in gat pentru a putea continua si prea multe priviri
nedumerite in jur ca sa par dintr-o data trista.
si in continuare regret…era chiar asa de greu sa ii zic cat de mult tin la el???

ma vad ca o umbra in oglinda si mi-e frica sa sting lumina ca sa nu dispar si eu
odata cu ea…si totusi imginea e in ceatza din cauza luminii voastre din spatele
meu…sunteti toate rasariturile pe care nu le-am vazut eu. va multumesc…

sper sa am curajul sa ii zic ce mult inseamna pentru
imaginea vietii mele, dar acum plec capul rusinata…nu am sa pot