inchid ochii ca sa nu ii vad…si ma prefac ca toti zambesc.
ii modelez asa cum vreau eu…colorati si plini de viata,
dar cand deschid ochii de fapt sunt prafuiti, tristi si
murdari muscand din coltul de paine tinut in mana mult
prea muncita.ma retrag in linistea casei unde totusi mai
vad licariri de speranta in ochii copilului care deseneaza
cu atata pasiune cifra 1 de parca ar fi cea mai mare
descoperire din viata sa, ca apoi cu ochi zambitori imi
povesteste ca a fost amuzanta cifra asta.ma simt mica,
ma simt intr-un loc nepotrivit si totusi sunt atat de
asteptata aici.cu totii suntem mici ntr-o lume mare,
numai ca unii sunt minusculi.si prefer sa tac, prefer
sa nu te mai aud cand aberezi, sa iti zambesc si sa crezi ca
 nu ai gresit, sa inchid ochii si sa merg mai departe, sa
nu stii ce e regretul , sa nu cunosti raceala bratelor mele,
 sa nu stii ce ma raneste, sa fii in continuare fericit in
lumea ta colorata.si totusi ma intreb: nu e prea multa
tristete in ochii disperati ai catelului in care citesti
cu litere de-o schioapa:”ia-ma acasa!” ?