Dau cu piciorul in piatra de pe marginea trotuarului si
privesc spre cer strangand pumnii in buzunarele mici si
friguroase.Parul imi flutura in vant ascunzand ochii
tristi.
 Era odata o banca intr-un parc acum a ramas doar
un cos de gunoi spart.Imi derulez imagini cu oameni
veseli si ma recunosc si va recunosc dar nu ne mai recunosc.
Asa zisa maturitate ne-a facut sa uitam ce fericiti eram
cand ne “copilaream” iar leaganele care nu aveau astampar
la orele tarzii din noapte acum scartaie singure in bataia
vantului.Avem acum in schimb multa tacere si prea mult fum
cu care sa acoperim nu stiu exact ce , dar sigur acoperim
multe cu el si inchidem ochii si ne prefacem ca noptile
sunt mai linistite daca sunt petrecute in taceri ascunse
si priviri furise decat in rasete si povestioare.Ne e
sufletul ros pe dinauntru iar langa noi e frig , prea mult
frig ce ne ia pe nepregatite.Sunt lucruri ciudate si vorbe
distante ce inlocuiesc zambetele si vorbele bune iar
singuratatea e cea mai binevenita, aducand linistea adevarata.
 M-am ghemuit cu buzele lipite de genunghi si cu ochi la
zambetul etern ursuletului.Asa e…”Fericirea este ceva
ce nu se atinge niciodata” dar eu incerc si nu mare mi-e
mirarea cand e cineva care ma surprinde cu cele mai ciudate
cadouri si care vorbeste pe nerasuflate doar ca sa nu fie
certat, si care priveste cu ochi mari si inocenti la
urmatoarea mea miscare.Pana si haosul are o ordine interioara,
 am vazut asta si orice greseala are o scuza plauzibila si o
intentie buna si in cele din urma un zambet de nestapanit la
momente nepotrivite urmat de o mana curioasa prin par,
o imbratisare calda si un somn mult prea adanc.Asta e perdeaua
prin care privesc zi de zi in jur si ma inconjoara protectiv
lasandu-ma sa privesc doar la ce vreau.E uimitoare cararea
pasilor strabatuti pana la tine.Acum ai sa ma lasi sa ma
odihnesc si n-am sa ma mai pierd din nou…