Imi rasfoiam azi trecutul incercand sa ma afund in linistea lui ca sa
uit de zbuciumul de acum si am dat peste niste vorbe mari spuse
de un om care imi voia binele: “bre fetita albastra. daca nu e ceea ce
vrei, fa vreo doi pasi inapoi”
Of cat adevar mai exista si in vorbele astea…dar daca nu am cum?
Imagini trecute, prezente si viitoare zboara prin fata mea pe hartiile
imprastiate pe masa ce stabilesc limita intre mine si lume.Credeam
frumos in ce era un zambet larg si o privire pierduta spre cer.Ma doare
starea de asteptare si lipsa bratelor colorate.Ma simt infima intr-o
lume cu prea multe rautati.Voi chiar nu vedeti ca am altceva de facut
decat sa va aud? mi-e dor de cerul colorat care ma facea sa zambesc
oriunde si oricand.
Sa nu uitam sa visam pufos cat inca ne mai amintim de copilarie.De
cand nu ai mai ridicat ochii spre cer sa te bucure prin culorile lui?
De cand nu te-a mai uimit caderea frunzelor galbene toamna si fosnetul
facut de ele atunci cand alergi afundat pana la genunchi in gramezile
ruginii de sub copaci? Inchide ochii si simte-te al nimanui in
intunericul din fata ta.Asa-i ca e frig si neliniste? Realizezi ce
mult inseamna sa poti simti caldura respiratiei celui drag atunci cand
privesti zgribulit spre asfintit?Atunci da-mi un colt in inima ta in
care sa imi pot bea linistita ceaiul in fiecare seara, doua brate
blande si primitoare si am sa te iubesc toata viata