suntem aici astazi, dar maine? maine am sa va mai pot privi cu aceiasi ochi
plini de licariri de viata? e prea greu sa vezi viata cum se stinge pe langa
tine si sa spui “a fost” desi ieri v-ati strans in brate.e mult mai greu sa iti
infrangi durerea si sa iti muti privirea de la lacrimile batrane din urma
strangerii in brate care au fost incununate de vorbele pline de sensuri:
“e muuult pana la toamna” finalizate cu un oftat prelung si o privire fixa pentru
a putea tine minte imaginea.vorbele nu mai au sens in clipele astea si cu o
strangere in brate spui enorm.mi-e frica de sentimentul de ratacire eterna.acum
stiu ca pot oricand sa il vad…dar nu vreau sa dau nas in nas cu momentul in
care as putea spune:”dar daca…”
prea multe noduri in gat pentru a putea continua si prea multe priviri
nedumerite in jur ca sa par dintr-o data trista.
si in continuare regret…era chiar asa de greu sa ii zic cat de mult tin la el???

ma vad ca o umbra in oglinda si mi-e frica sa sting lumina ca sa nu dispar si eu
odata cu ea…si totusi imginea e in ceatza din cauza luminii voastre din spatele
meu…sunteti toate rasariturile pe care nu le-am vazut eu. va multumesc…

sper sa am curajul sa ii zic ce mult inseamna pentru
imaginea vietii mele, dar acum plec capul rusinata…nu am sa pot

 am invatat sa pretuiesc viata, am vazut cum e sa fii mic si ingradit, cum e sa fii mic si curios de sa iti pocneasca orbitele de atata curiozitate si sa fii mic in continuare si sa starnesti doar cate un zambet in coltul gurii, mic si ala.am vazut cum e sa ai ca “avere” doua icoane pe care vrei sa le vinzi cu scopuri numai de tine stiute si cum e ca albul hainelor tale sa fie gri si setea sa te orbeasca si sa nu iti dai seama ca singura apa curata pe care o bei cu atata pofta e aghiasma care stii prea bine ca se bea pe nemancate, dar nu are cum sa fie asta o problema pt stomacul prea gol.. am mai invatat cata bucurie simti cand esti una cu firul de iarba care creste langa tine….odata cu respiratia ta am vazut cum e sa uiti de foame si de sacosa goala si rupta din mana ta si sa te bucuri ca pe cel de langa tine il cheama Florin si da… azi sunt Floriile si sa strigi in gura mare: Daaaa!Florin!

am vazut cum e sa te faca sa zambesti din toata inima parfumul florilor si sa te simti mai curat doar privindu-le ..mici si pline de sens

am vazut si cum e sa dai cu capul de zidul tacerii care sa izbucneasca deodata in injurii fara ca tu sa stii de ce, sau macar daca ai tu vreo vina si ca explicatie la accesul de nebunie sa ti se zica sau mai bine zis sa ti se urle:  ”Nu am nimica!” Mda…pacat…eu sper ca sa nu uitam ca totusi traim printre oameni si nu suntem chiar singuri, mai putin egoism nu strica …ajuta uneori, ajuta mult in sufletul celui apropiat…aviz amatorilor…

   urasc tacerea…iubesc necuvintele tale…

Iti simt respiratie din umar sub tampla mea si privesc fara putere
usa din fata mea, in spatele careia se ascunde lumea noastra.
Privesc in gol si tintuiesc imagini cu noi antrenati in vartejul
de cuvinte.Am fum in ochi si ma doare si privesc in continuare cum
 ne afundam in ceata si ma linisteste si ma doare in acelasi timp.
La balconul tau e innourat, pe cand la fereastra mea e soare..un
soare nebun, nebun ca noi.
Pereti murdari si usi crapate…resturi de tigara pe jos , fum
si mult scrum…si o frica inexplicabila de ceva care in acelasi
timp ma bucura.Mai sunt doua maini care stiu sa mangaie si e de
ajuns,uneori e prea mult chiar.Mai e dorinta nebuna de aer si
frica usilor inchise si iar iti aud respiratia.M-am ascuns…gata
nu imi mai este frica, sau imi este? Da! imi este si nu inteleg
de ce.Vreau sa fac lucruri pe care mi-e frica sa le fac, privesc
lucruri pe care nu vreau sa le vad, aud de tine iar desi urasc
numele tau, ma dor lucruri care imi fac placere, e totul pe dos
si in plus doare!Am gasit!Mai bine imi privesc viata in oglida
ca sa fie toate la locul lor.Ar fi mai bine, real si ireal in
acelasi timp.Si pana la urma e doar viata.

Fug sa fur o imbratisare pe care o doresc dar de fapt nu stiu
daca o vreau si apoi am sa plec fara sa stiu unde merg.

Adio si bine v-am gasit!
 

Am invatat sa iubesc doua maini debile si am invatat sa tac privind si gustand clipa,fara a imi
reaminti ca in scurt timp se termina tot si revin in lumea reala.E mai bine in lumea noastra …
admirata si dorita.Suntem prea nebuni sa fim ca restul si prea anormali cu noi doi ca sa putem
trai prea mult impreuna.Esti ca un val care ma afunda in apa,aproape ma ineaca si apoi ma
scoate la suprafata si ma arunca pe mal…ma faci sa inot pentru cateva momente chiar daca nu
stiu sa fac asta…ca apoi sa ma intorc la ce stiu de o viata…sa merg pe pamant.Ma trezesc
din zapaceala, zambesc la amintiri si imi continui mersul.Ne vedem la valul urmator…
Noapte buna,pui nebun!

sa nu umbrim trecutul cu pete de intuneric si sa nu acoperim soarele cu tristete…
hai sa luam mana de langa noi si sa o invatam sa mangaie si sa sarute cu dragoste,
ca apoi sa nu mai poata trai fara noi.Hai sa alergam spre apus si sa traim tot timpul
 cu el in fata, sau poate voi vreti rasaritul…ce mai conteaza eu prefer apusul de
soare si rasaritul de luna.Voi va trebui sa alergati cu spatele…si nu, nu ne vom
intalni niciodata.Dar vom avea cu totii mana care ne iubeste si ne strange in brate,
eu voi avea in plus cerul si poate se intoarce si ploaia la mine…voi fi singura
 dar inconjurata de minuni si cu voi in spatele meu,in urma cu o zi.Va voi lasa in
urma mea biletele scrise pe coji de portocale ca sa va povestesc visiniul,uneori
galben si alteori roz sau chiar bleu-marin.Eu am sa caut prin frunze,prin priviri de
copii sau aripi de fluturi povestea voastra…sa nu uitati sa povestiti frumos si sa
imi spuneti daca va e dor de albastru din cand in cand…

 Mi se scurge incet viata printre degete si imi lasa in
palma urme de ceara fierbinte ce poarta amprenta clipei.Le decojesc
 incet si privesc fiecare traire in parte.Sunt fete triste, sunt fete
vesele, sunt clipe intregi de mister ce si-au facut loc in linia vietii
si incet se scurg pe podeaua prea plina de ceara intarita.Palma imi
miroase a brad si a stanca,vegheate de albastrul cerului ochilor mei
care asteapta sa ii rasara soarele.Vor mai vedea ei multe, sau aproape
 toate rasariturile lumii pana va rasari si soarele meu timid si
albastrui.Ei il vad in fiecare dimineata…eu doar sorb din priviri
apusul si astept sa vina dimineata in care rasaritul va fi albastru.
 Stropii imi fulguiesc in geam si imi aduc aminte ca odata
iubeam ploaia asa cum iubesc acum cerul.Cand o vedeam, ieseam sa ma
mangaie cu picaturi, ii zambeam, priveam spre cer, apoi inchdeam ochii
si o lasam sa ma imbratiseze…pana intr-o zi cand nu a mai venit si
m-a lasat sa ma topesc de dorinta unei imbratisari stropite de rece.
 Sa nu uitam ca dincolo de noi sunt stele si nori si luna si
soare…hai sa modelam ceara de pe podea, o incalzim din nou cu priviri
strengare de fetite si de spiridusi, o impaturim cu aripi de fluturi
si de ingeri, o imbratisam cu dragoste, o atarnam de cer si o daruim stelelor

…si am sa zbor si nu am sa ma agat de nici un nor…am sa ating cu privirea stelele si apoi imi voi privi locul gol pana il veti acoperi cu felii de soare umplute cu nectar de vise.Va rog mult sa fie doar vise albastre pe care eu le voi acoperi,stand langa cer, cu nori colorati si pufosi…le veti simti caldura cu siguranta.Nu va grabiti sa traiti lichiorul tarziu stors din cuvintele mele imprastiate printre voi, eram inecata in punch decemadoare si dureau si ele. Mai bine facem cocktail din noi , din privirile noastre varsam culoare, din fericire rupem betia,romul il luam din necunoscutul vietii de pana acum ,aroma din esenta inimilor,apoi taiem felii de viata si le atarnam de marginea varstei,ca la sfarsit sa glazuram “cu zaharelul”. Acum sa ne lasam cu totii pe spate, sa isi ia fiecare paharul si sa privim prin el la soare…ei? ce culoare are viata ta?

E cerul meu si ma mangaie cu ceata cand sunt trista.Vad zilnic norisori roz-portocalii si cer albastru-senin.E de ajuns sa il privesc cand se uita la mine cu albastru si ma linistesc, inchid ochii si ii zambesc.Ii place asa mult zambetul meu incat seara imi daruieste apusuri timide si scaldate in lumini difuze si ascunse dupa blocuri sau dupa copacii din zare.Ma insoteste oriunde, ne vedem oricand, iar cand nu vreau sa nu il privesc ma ascund sub patura, trag jaluzelele si nu ma cauta pentru ca stie ca nu sunt pentru el atunci.Nu ne plictisim niciodata pentru ca nu voi sti niciodata ce imi va arata maine si cat de imbujorat ii va fi apusul.Mi-ar place ca uneori sa imi arate rasaritul la capatul patului meu, pentru ca nu prea stiu sa il privesc pe cer.Mi l-a aratat o singura data muntele si daca inchid ochii il mai vad si acum…macar in spatele pleoapelor sa am un rasarit daca nu il am la capatul patului.Poate cand mai cresc am sa stiu sa il vad pe cer…trebuie doar sa am rabdare.Astept sa ma invete cineva sa il vad si sa ma urce in trenul spre rasarit….poate il vad

Sa pornim la drum…hai sa ne grabim ca avem mult de mers si iar vom ajunge cu noaptea in cap…offfff nu plecam inca?Vreau sa inotam in perne de puf si sa ne prindem de coada berzei ce fuge sa nu ii furam penele ca sa le punem la palaria mosnegutului de la coltul strazii ce canta iar si iar la aceeasi chitara veche de cand mama bunicii lui era mica si nu stia ca daca alergi cu spatele inapoi ai sa poti simti aerul rece in plamani cu care ai sa umfli baloane de sapun ce oglindesc lumina zilei si soarele de pe cerul innourat si cenusiu care in curand va ploua peste noi si peste voi , peste toti deodata si ne vom inveli in plapuma giganta de ceata care coboara peste muntii din nord si ne invaluie si ne dezorienteaza si nu te mai vad si nu ma mai vezi si te caut si merg cu ochii inchisi si aud in jurul meu glasurile de copii strigand:”baba oarba!”…incep sa fug sa ii prind dar ma impiedic si cad cu nasul in ocean si ma zbat sa ma ridic din zapada sa pot alerga din nou cu sania pe deal ca sa mai privesc cum apune soarele dupa pervazul geamului aburit de frigul ce navaleste peste noi care fugim zgirbuliti spre soba sa ne invelim in intuneric de cenusa…Noapte buna!

Ametita si inecata in tulburare ma zbat sa scot o mana desupra apei ca sa mai pot respira…e greu, iar zbaterea ma afunda mai mult decat ma scoate la suprafata… ma inteapa cu spini de iluzii si ma intinde pe patul ghimpat al dezorientarii presarat cu enervantul :”De ce?”

Mi-e dor de tine, mi-e dor de mine si mi-e dor sa pot fi eu din nou si sa revad acel noi inchipuit de mine, un noi stingher cu atingeri intarziate insotite de zambete strengare si nehotarate sau uneori prea hotarate, care ne dezorientau pe amandoi…

Albastrul ochilor nu ma mai ajuta ca sa pot vedea din nou ce e deasupra mea si ma afund cu capul intepenit in piept.Ma stranguleaza regretul zilei de ieri si ma rog sa pot da ceasul inapoi si sa ajung sa traiesc in trecut si sa pot sa ma arunc din nou in libertate…Ma intreb de ce e azi nu e maine sau de ce ieri nu mai e sambata sau de ce sambata nu e miercuri sau orice alta zi a saptamanii..si ma intreb de ce ma macina asta, cand eu nici nu mai stiu ce zi e azi…